De la Borsec, printre cei mai buni din lume – interviu cu Sárpátki Tamás

Despre rădăcini, perseverență, tricoul naționalei și drumul care poate porni și dintr-un oraș mic

Sunt povești care depășesc lumea sportului. Povești care nu se opresc la goluri, meciuri, rezultate sau momente de la Campionatul Mondial. Ele vorbesc despre drumul unui om: despre familie, amintiri din copilărie, sprijin discret, renunțări, zile grele și acea forță interioară care îl ajută să meargă mai departe.

Numele lui Sárpátki Tamás este astăzi legat de echipa națională de hochei a Ungariei și de atmosfera marilor competiții internaționale. Pentru noi, cei din Borsec, povestea lui are însă o semnificație mai apropiată și mai personală. Pentru că în drumul său se regăsește și Borsec: casa bunicilor, iernile cu ninsoare, căldura sobei, plimbările de vară, mersul după ciuperci, aerul curat și acea liniște aparte pe care el însuși a descris-o atât de frumos: la Borsec simțea și simte și astăzi „ca și cum fiecare zi ar fi duminică”.

În acest dialog am dorit să îl cunoaștem pe sportiv, dar și pe omul din spatele echipamentului. Pe copilul care, la început, se bucura pur și simplu de joc. Pe tânărul care, prin muncă, sacrificii și perseverență, s-a apropiat pas cu pas de visurile sale. Și pe jucătorul de națională care vorbește și astăzi cu modestie, respect și responsabilitate despre locul din care a pornit, despre oamenii care l-au ajutat și despre ceea ce înseamnă să îi reprezinte și pe cei care îl urmăresc și îl susțin de acasă.

Borsec, locul unde „fiecare zi era ca o duminică”

Când l-am rugat pe Tamás să își amintească primele imagini legate de Borsec, nu a început cu sportul. A început cu familia. Cu copilăria. Cu acele detalii simple, dar adânc păstrate în memorie, din care omul își ia uneori puterea fără să își dea seama.

Una dintre primele sale amintiri este legată de o călătorie de iarnă. Părinții îl aduceau, împreună cu sora lui, din Miercurea Ciuc la Borsec, la bunici. Copiii stăteau întinși în spate, pe scaunele rabatate ale mașinii, în timp ce afară ningea puternic. După ce ajungeau, alergau prin zăpada mare, se băteau cu bulgări, iar apoi, înghețați de frig, intrau în casă și se încălzeau lângă sobă.

„A rămas pentru mine o amintire frumoasă”, povestește Tamás.

Copilăria de la Borsec este legată puternic și de dragostea bunicilor. Bunica îl aștepta mereu cu ouă umplute, pentru că știa că erau preferatele lui. Iar sub fereastra din spate lăsa ciupercile de pădure neculese, ca el să le poată aduna, iar apoi să le gătească împreună.

Îi plăcea mult să vină la Borsec, mai ales pentru bunici și verișori. Verile treceau frumos: mult timp petrecut afară, în aer curat, plimbări la peșteri, mers după ciuperci și zile întregi de joacă.

„La Borsec era mereu, și încă simt la fel, ca și cum fiecare zi ar fi duminică. Totul e liniștit, te poți deconecta și poți uita de lucrurile de zi cu zi. Cred că Borsec a contribuit mult la faptul că astăzi mă pot considera o persoană liniștită.”

Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase gânduri ale întregului interviu. Pentru că nu vorbește doar despre un loc, ci despre felul în care un oraș, o familie și un mediu al copilăriei pot deveni parte din personalitatea unui om.

De la bucuria jocului la sportul de performanță

Povestea lui Sárpátki Tamás nu a început cu certitudinea că, într-o zi, va juca la Campionatul Mondial. La început a fost bucuria sportului. Mișcarea, jocul, energia, provocarea.

În copilărie, părinții îl duceau atât la tenis, cât și la hochei. Îi plăceau ambele sporturi, însă la un moment dat a fost nevoie de o alegere. Antrenorul său de hochei de atunci i-a spus că, pentru a continua serios, trebuie să decidă, fiindcă cele două sporturi nu mai puteau fi duse în paralel.

În cele din urmă, a ales hocheiul.

„Atunci nu știam și nici nu plănuiam să ajung la mari rezultate ca hocheist. Pur și simplu îmi plăcea ceea ce făceam, iar asta era suficient.”

În jurul anului 2010 a venit momentul în care familia a decis că, pentru a merge mai departe, era nevoie să plece în Ungaria. A ajuns la Székesfehérvár, a locuit la internat și și-a petrecut mult din timpul liber prin antrenamente suplimentare. Împreună cu doi prieteni din copilărie, Csíki Zoltán și Reisz Áron, a muncit mult în plus.

Această muncă a început treptat să dea rezultate: a fost selecționat în echipa națională a Ungariei, a câștigat campionatul Austriei, jocul îi mergea bine, iar el simțea tot mai clar că se află pe drumul potrivit.

„Atunci am început să simt că din asta se pot naște lucruri mari.”

Ce nu se vede din tribune

Din exterior, sportul pare adesea să însemne meciuri, goluri, victorii, public și tricoul naționalei. Însă cea mai mare parte din viața unui sportiv se trăiește departe de lumina reflectoarelor. În dimineți devreme, la antrenamente, în călătorii, la recuperare sau în acele zile în care nu ai dispoziția necesară, dar mergi înainte.

Tamás spune că orice sportiv profesionist face multe sacrificii. În timp ce alții sunt în vacanță, ies cu prietenii sau se odihnesc, sportivii se antrenează sau călătoresc spre meciuri. Performanța cere atenție la somn, recuperare, alimentație și la felul în care sunt gestionate momentele dificile.

Au existat și în cariera lui perioade grele: scăderi de formă, meciuri în timpul sărbătorilor, când nu putea ajunge acasă la familie, accidentări și recuperări lungi, dureroase.

„Cei mai mulți văd doar acele 60 de minute petrecute pe gheață, dar în spate este foarte multă muncă. Treziri devreme, antrenamente zilnice, călătorii, renunțări și perioade în care trebuie să continui chiar dacă ești accidentat sau obosit.”

În spatele succeselor sunt și acele zile în care nu ai chef să te antrenezi, dar duci antrenamentul până la capăt. Tamás consideră că tocmai această perseverență și consecvență sunt cel mai puțin vizibile pentru public, deși ele reprezintă una dintre cele mai importante părți ale drumului spre nivelul profesionist.

Cu toate acestea, nu s-a gândit niciodată cu adevărat să renunțe.

„Mereu am avut dragostea pentru joc. Cât timp ea rămâne, voi continua să joc.”

Ce înseamnă tricoul naționalei

Tricoul unei echipe naționale nu este niciodată doar o piesă de echipament. Cu atât mai mult atunci când cineva visează la el încă din copilărie.

Pentru Tamás, tricoul echipei naționale a Ungariei înseamnă mândrie, onoare și responsabilitate. Încă din copilărie avea un obiectiv ascuns: să ajungă, într-o zi, să joace în culorile Ungariei la un Campionat Mondial. Multă vreme, acest gând părea doar un vis îndepărtat.

Apoi a venit momentul în care a îmbrăcat pentru prima dată tricoul naționalei și a stat alături de echipă în timpul imnului.

„Atunci mi-am dat seama cu adevărat că visul devenise realitate. Mi-au revenit în minte toată munca, toate sacrificiile și greutățile prin care am trecut ca să ajung acolo.”

Și astăzi îmbracă tricoul naționalei cu mândrie și recunoștință. În același timp, simte și responsabilitatea, pentru că știe că mulți oameni îl urmăresc și îl susțin de acasă.

„În astfel de momente nu mă reprezint doar pe mine. Într-un fel, reprezint și Transilvania, părinții mei, foștii mei antrenori și pe toți cei care au contribuit la drumul meu până aici.”

În această frază se regăsește tot ceea ce face ca povestea lui să fie importantă și pentru Borsec. Când un sportiv cu rădăcini locale joacă printre cei mai buni din lume, succesul lui devine și o bucurie a comunității.

Momente de Campionat Mondial: victorie, gol și imnul cântat împreună

Campionatul Mondial este o etapă specială în viața oricărui sportiv. Pentru Tamás, amintirea nu se leagă de un singur moment, ci de întreaga experiență: echipa, publicul, nivelul competiției, atmosfera și sentimentul că au reușit să își câștige locul printre cei mai buni din lume.

Victoria cu 5–0 împotriva Marii Britanii a rămas pentru el o amintire puternică. Știau că acela era meciul decisiv pentru ei, iar întreaga echipă a dat totul pe gheață. Pentru Tamás a fost o bucurie în plus faptul că linia sa a marcat de două ori.

La finalul meciului, imnul Ungariei cântat împreună cu suporterii a fost un moment deosebit. Iar familia lui era prezentă în tribune.

„A fost, cu adevărat, o zi perfectă.”

Golul marcat împotriva Germaniei a avut, la rândul său, o semnificație personală. Își propusese să înscrie la Campionatul Mondial, iar când acest lucru s-a întâmplat, a revăzut faza de mai multe ori a doua zi.

„A fost un sentiment foarte frumos. Păcat însă că am pierdut acel meci.”

Când l-am întrebat ce va duce mai departe cu el din acest Campionat Mondial, nu a ales un singur gol sau o singură clipă. A vorbit despre întreaga experiență.

„Am mers acolo cu obiectivul de a rămâne printre cei mai buni din lume, iar acest lucru ne-a reușit. A fost extraordinar să văd la ce nivel sunt celelalte echipe, întregul turneu, organizarea și susținerea publicului. Am jucat la fiecare meci în fața a 8–10 mii de spectatori, iar atmosfera ne-a dat foarte mult.”

Pentru el, acesta a fost un alt nivel: un mediu profesionist, un public numeros, miză mare și sentimentul că un vis din copilărie a devenit realitate.

Presiune, emoție și echilibru interior

Pe gheață, totul se întâmplă repede. Trebuie să iei decizii, să reacționezi, să intri în dueluri și să gestionezi presiunea. La un Campionat Mondial, fiecare moment capătă o greutate mai mare.

Tamás a vorbit deschis și despre această parte. Când era mai tânăr, se gândea mult la ce s-ar întâmpla dacă ar greși sau la ce ar spune ceilalți. Cu timpul, a învățat să se concentreze pe lucrurile pe care le poate controla cu adevărat.

„Încerc ca în fiecare schimb să dau tot ce pot și să ajut echipa în orice fel.”

A recunoscut că înaintea meciurilor mari are și el emoții. Știe că nu se reprezintă doar pe sine, ci și o țară întreagă. Această responsabilitate este mare, dar vine și cu un sentiment foarte bun.

„Pe mine mă ajută să nu încerc să fac mai mult decât pot. Încerc să îmi joc propriul joc și să scot maximum din mine.”

Această atitudine spune mult despre maturitatea unui sportiv. Nu este vorba despre a urmări perfecțiunea cu orice preț, ci despre a rămâne concentrat pe propria sarcină și a da tot ce ai mai bun.

Mesaj pentru tinerii din Borsec

Când un copil din Borsec îl vede astăzi pe Sárpátki Tamás la Campionatul Mondial, poate apărea firesc gândul: poate și de aici se poate ajunge departe. De aceea am considerat important să îl întrebăm ce le-ar transmite tinerilor care își caută propriul drum.

Răspunsul lui Tamás este simplu, sincer și puternic:

„ Să aibă încredere în propriile forțe.”

Nici el nu și-a imaginat în copilărie că va ajunge atât de departe. A pornit dintr-un oraș mic și mult timp nu a crezut că va juca vreodată la un Campionat Mondial în tricoul naționalei Ungariei.

„Drumul nu a fost mereu ușor, dar dacă cineva iubește ceea ce face și este dispus să muncească și să lupte pentru asta zi de zi, poate ajunge mai departe decât crede. Cele mai importante sunt, poate, perseverența și voința.”

Acest mesaj nu este adresat doar sportivilor. Este pentru fiecare tânăr care vrea să construiască ceva. Pentru cei care au îndoieli. Pentru cei care pornesc dintr-un loc mic, dar poartă în ei visuri mari. Pentru cei care încă nu știu până unde pot ajunge, dar simt că merită să muncească pentru drumul lor.

Omul din spatele echipamentului

La finalul discuției, am dorit să aflăm cum ar vrea Tamás să fie văzut de oameni și dincolo de statutul de sportiv.

Răspunsul lui este puternic tocmai prin simplitatea lui.

„În afara gheții nu mă simt mai presus decât ceilalți. Cred că sunt un om obișnuit, ca oricare altul. Mi-aș dori ca oamenii să mă vadă ca pe un om modest și respectuos. Este important ca succesul să nu schimbe omul.”

Acest gând încheie firesc discuția noastră. Povestea lui Sárpátki Tamás vorbește despre drumul de la Borsec la Campionatul Mondial, dar și despre păstrarea unei simplități omenești care pare să își aibă rădăcinile chiar în acele amintiri din copilărie.

În zăpada mare, în căldura sobei, în ouăle umplute pregătite de bunica, în verile de la Borsec, în mersul după ciuperci, în plimbările pe lângă peșteri și în acea liniște aparte pe care el a descris-o atât de frumos:

La Borsec era ca și cum fiecare zi ar fi fost duminică.

Poate tocmai de aceea această poveste este mai mult decât o poveste sportivă. Este și o poveste a Borsecului. O poveste care ne amintește că în spatele visurilor mari se află, de multe ori, începuturi liniștite. Că munca, perseverența și modestia pot duce departe. Și că și dintr-un oraș mic se poate ajunge printre cei mai buni din lume, atunci când omul păstrează în el dragostea, credința și voința.